duminică, 28 noiembrie 2010

Rugaciune eficienta pentru cei pierduti - Lee E. Thomas

Rugăciune eficientă pentru cei pierduți este o carte care nu ar trebui să lipsească din biblioteca fiecărui creștin. Lee E. Thomas prezintă într-un mod cât se poate de minunat nevoia de rugăciune pentru cei nemântuiți, pentru cei care nu Îl cunosc pe Dumnezeu într-un mod personal, pentru cei care nu au viețile transformate de către Dumnezeul nostru, Creatorul cerului și al pământului.
Fiecare creștin care a fost mântuit are datoria să se roage pentru cei din jurul lui care nu sunt mântuiți. Prolema majoră din Biserica de azi este că prea puțin se pune accentul pe rugăciune. Și dacă se pune, nu este chiar așa cum ar trebui.
Autorul prezintă chiar și baze biblice pentru care e nevoie de rugăciune pentru cei nemântuiți. El arată faptul că: „Dacă rugăciunea este îndeajuns de puternică pentru a distruge armate, cu cât mai sigură este puterea sa de a mântui suflete.” Noi, creștinii, trebuie să ne apărăm pricina înaintea lui Dumnezeu. Pricina rugăciunilor noastre trebuie să fie ca cei din jurul nostru să fie mântuiți.
Păcatul nostru frecvent este necredința. Tocmai de aceea el este cauza pentru atât de multe rugăciuni neascultate. Este posibil să ne rugăm pentru cei nemântuiți, dar totuși să avem prejudecăți în legătură cu ei și să nu credem că pentru ei mai există scăpare din partea lui Dumnezeu. Tocmai din cauza aceasta multe din rugăciunile noastre nu sunt ascultate.
Avem de plătit un preț mare dacă vrem să ne alăturăm Domnului nostru scump în agonia eliberării sufletelor din împărăția întunericului, dar se va merita să îl plătim. De ce? Pentru că Dumnezeu este suveran și El ține toate lucrurile în control. Satana este infinit inferior lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu poate mântui și pe cei din jurul nostru. Adevărul este că Satana se luptă pentru ca cei nemântuiți să nu fie mântuiți și îi leagă cu fel și fel de păcate, de patimi. Până nu se eliberează de acele patimi, oamenii nu pot fi mântuiți. Puterea de elibereare de aceste patimi este din partea lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, noi trebuie să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să îi elibereze de aceste patimi.
Noi, ca și creștini, avem de dus un război spiritual împotriva forțelor răului. Apostolul Pavel explică acest lucru într-un mod minunat efesenilor și, mai mult decît atât, el oferă și soluția de reușită, de victorie. Care este acestă soluție? Să ne îmbrăcăm cu toată armătura lui Dumnezeu.
Autorul prezintă de asemenea, în continuare, mărturii ale unor oameni despre care am fi spus că nu mai pot fi mântuiți, și felul minunat în care Dumnezeu a lucrat în viețile acestora. În încheierea cărții ne provoacă să ne facem o listă de rugăciune cu cei de lânga noi pe care îi cunoaștem și care nu sunt mântuiți
Impactul cărții asupra mea:
Cartea de față, pe care am prezentat-o în rândurile precedente, este o carte, după cum am afirmat la început, care nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui credincios. De ce? Pentru că prezintă într-un mod atât de minunat rugăciunea pentru cei nemântuiți. Niciodată nu am văzut într-un mod așa de clar nevoia celor nemânuiți de lângă mine de a mă ruga cu insistență înaintea lui Dumnezeu pentru ei. Recunosc faptul că m-am rugat pentru cei de lângă mine care nu sunt mântuiți, dar spre rușinea mea o spun, nu m-am rugat consecvent. Cartea aceasta mi-a deschis ochii în ceea ce privește rugăciunea pentru cei nemântuiți. E nevoie mai mare decât niște simple rugăciuni pentru ei. E nevoie ca eu să simt pentru ei. Să simt că ei se îndreaptă spre iad. Simțind astfel pentru ei, rugăciunile se vor schimba. Din niște rugăciuni monotone, obișnuite, vor deveni niște rugăciuni cu lacrimi pentru ei. Mai mult decât atât, îmi doresc ca, împreună cu câțiva tineri, să încep un lanț de rugăciune pentru cei nemântuiți din familiile noastre. Știu că dacă ne vom ruga cu credință, dacă vom stărui înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor, dacă vom avea această dorință sinceră ca ei să fie mântuiți, Dumnezeu îl va birui fără nici un fel de problemă pe cel rău care a pus stăpânire pe viețile lor, și îi va mântui. Totodată, această carte a reaprins în mine o dorință să simt in rugăciunile mele pentru cei pierduți, chiar să plâng în rugăciune pentru ei.
„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” Psalmul 118:25

Plantarea de biserici indigene - Charles Brock

Cartea Plantarea de biserici indigene – Un itinerar practic, scrisă de către Charles Brock este o carte cât se poate de eficientă pentru plantatorii de biserici indigene. De ce spun aceasta? O să observați în cele ce urmează. Este demn de menționat faptul că numai Duhul Sfânt poate să împuternicească semănătorul și să-l atragă pe cel pierdut. Numai El îi poate face pe oameni să înseteze și apoi să le astâmpere setea prin mărețul Hristos, ca Mântuitor și Domn în viața păcătosului eliberat. Autorul în începutul cărții redă felul în care l-a chemat Dumnezeu la această slujire, iar la sfârșitul acestei prezentări a chemării sale prezintă importanța chemării la slujire a lui Dumnezeu și felul în care Dumnezeu face chemarea. De acemenea, plantatorul de biserici trebuie să aibă o motivație corectă, biblică, autentică pentru slujirea pe care o face în via Domnului.
Cele patru elemente esențiale pentru toți plantatorii de biserici pe care le prezintă autorul, sunt acestea: Duhul, Sămânța, Semănătorul, Solul. De asemenea, autorul ne avertizează de imposibilitatea plantării unei biserici noutestamentare dacă unul din aceste elemente dispare. De aceea este foarte important să se țină cont de cele patru elemente esențiale pentru plantarea de biserici prezentate mai sus. În continuare, autorul prezintă fiecare element într-un mod cât se poate de coerent și detaliat, nelăsând loc vreunei nelămuriri. De asemenea, este de o importanță majoră să știm cine poate planta biserici. Este o mare greșeală să credem că doar cei care fac școli biblice, care obțin diplome, titluri, sunt cei competenți să planteze biserici indigene. Autorul prezintă într-un mod cât se poate de minunat faptul că nu trebuie să ai o diplomă pentru a fi plantator de biserici. Înainte ca plantatorul de biserici să înceapă această lucrare trebuie să știe foarte bine ce este o biserică. Autorul răspunde acestei întrebări prin lucruri simple și concrete, apoi prezintă puțin biserica, ca și trup al lui Hristos.
Autorul nu se rezumă doar la a prezenta ce este biserica, ci mai mult decât atât, el vorbește și despre stilul de viață al plantatorului de biserici. Plantatorul de biserici trebuie să învețe limba și trebuie să știe care este responsabilitatea sa primordială și să se concentreze pe înfăptuirea acesteia. De asemenea plantatorul de biserici trebuie să își cunoască obiectivele înainte de a începe să planteze biserici. Autorul spune că: „Cine nu-și cunoaște obiectivele are siguranța orbului în mers.” Prin această afirmație se poate observa cu ușurință nevoia pe care o are plantatorul de biserici să își cunoască foarte bine parametrii și să își determine, de asemenea, obiectivele. De asemenea, înainte de a începe să plantezi o biserică indigenă, este imperios necesar să cunoști ce este o biserică indigenă. Autorul prezintă foarte simplu caracteristicile unei biserici indigene prin prefixul „auto”. El spune că există cel puțin cinci „auto” în plantarea de biserici indigene, și anume: autoguvernarea, autofinanțarea, autoînvățarea, autoexprimarea(se exprimă singură) și autopropagarea. După ce plantatorul de biserici își fixează bine în minte toate aceste lucruri, el trebuie să treacă la următorul pas, și anume la găsirea unui loc pentru plantarea unei biserici indigene. Și aici, așa cum ne-a obișnuit până acum, autorul dă o mulțime de sfaturi simple, practice, dar în același timp foarte utile pentru plantatorul de biserici indigene. Tocmai de aceea el trebuie să ia aminte la acestea.
În continuarea cărții, autorul prezintă locul unde plantatorul de biserici indigene ar putea începe studiul biblic în zona unde va dori să planteze o astfel de biserică. Un lucru pe care aș vrea să il menționez în această privință, printre multe altele pe care autorul le consemnează în cartea de față, este reproductibilitatea. Pe acest lucru și autorul insistă într-un mod accentuat, datorită faptului că reproductibilitatea este foarte necesară în plantarea de biserici indigene. În ce constă aceasta? Plantatorul de biserici indigene trebuie să nu se complice în ceea ce face. El treuie să fie cât se poate de simplu și de natural în ceea ce face. De asemenea, trebuie să fie consecvent și să se gândească la faptul că după ce plantează biserica va trebui să lase persoane care să fie responsabile de ea. De aceea el trebuie să ia în calcul reproductibilitatea. El treuie să știe că oamenii care vin la studiul pe care îl face vor da înapoi dacă vor vedea că el este prea sofisticat. De aceea, chiar și în rugăciunea de început plantatorul de biserici indigene trebuie să fie foarte simplu. Această rugăciune trebuie să fie alcătuită dintr-o frază cât se poate de scurtă. Desigur, autorul oferă mai multe detalii, recomandări, sfaturi cu privire la reproductibilitate. De asemenea, autorul oferă o soluție plantatorului de biserici dacă acesta se află într-o zonă care este cu puțină deschidere sau chiar deloc. El trebuie să analizeze mesagerul, mesajul, metodologia folosită și ținta. De asemenea el poate oferi invitații pentru a face publică lucrarea sa de studiu, chiar și autorităților locale. Este de un real folos ca plantatorul de biserici să știe care este faza premergătoare mântuirii, iar mai apoi să aibă clar în minte termenul de mântuire și, mai mult decât atât, trebuie să știe că mântuirea celor din zona unde vrea să planteze o biserică indigenă, au nevoie în primul rând de mântuire. De aceea autorul afirmă faptul că mântuirea oamenilor trebuie să fie primul obiectiv al plantatorului de biserici.
Autorul nu se oprește aici, ci dă chiar sfaturile din cele mai detaliate de care are nevoie plantatorul de biserici indigene pentru a fi de un real folos in slujirea lui Hristos, slujire la care a fost chemat. Capitolul 21 al cărții este necesar fiecărui plantator de biserici indigene. Eu cred că este tot ceea ce își dorește plantatorul de biserici să știe despre ceea ce trebuie să facă. El trebuie să înceapă studiu biblic. Autorul prezintă recomandări cât se poate de practice și de eficiente cu privire la acest lucru. Pentru că trebuie ca lucrarea de față să fie limitată, va trebui să trec mai departe, chiar dacă m-aș fi bucurat să mai zăbovesc puțin mai mult pe acest subiect, pentru că este foarte important. După ce studiul biblic, care conține șapte lecții, se încheie, plantatorul de biserici ar trebui să aibă deja oameni mântuiți, oameni născuți din nou. Au fost născuți din nou, ce urmează? Urmează nașterea unei biserici. Ce urmează după naștere? După nașterea bisericii urmează dezvoltare, formarea conducerii și primirea de noi membrii în biserică. Desigur că autorul nu redă pur și simplu aceste lucruri, ci insistă asupra fiecărui aspect pentru a putea fi înțeles într-un mod cât se poate de clar și să fie cât de ușor de aplicat(în sensul să nu existe confuzie). De asemenea biserica nou născută are datoria să aducă și pe alții la Hristos.
Impactul cărții asupra mea...
Aceasta ar fi pe scurt ceea ce conține cartea de față. Desigur, după cum am mai spus și mai devreme, locul alocat unei astfel de lucrări nu este suficient pentru a prezenta mai pe larg cartea aceasta, dar sper ca în ceea ce s-a scris până acum, să fi prezentat cartea într-un mod cât se poate de simplu, dar eficient. În continuarea lucrării de față aș vrea să vorbesc despre impactul pe care cartea de față l-a avut asupra mea. Ar fi nepotrivit să spun că nu m-a influențat deloc și că nu mi-a plăcut această carte. De fapt, aceasta ar fi o minciună. Trebuie să recunosc că am fost cam sceptic cu privire la conținutul acestei cărți, deoarece în începutul acesteia autorul vorbea foarte mult despre el și realizările sale. Dar, în timpul în care parcurgeam lectura cărții mi-am dat seama că scopul pentru care autorul a prezentat lucrarea sa nu a fost pentru a se lăuda, ci pentru a-l convinge pe cititor, care este un posibil plantator de biserici indigene, de faptul că are experiență în acest domeniu, că nu îi este străin și că poate da sfaturi foarte utile unei astfel de lucrări. Ce-i drept, cartea este o carte de referință în plantarea de biserici indigene, deoarece conține numai sfaturi practice și avertizări cu privire la această lucrare. Un lucru care m-a impresionat, din această carte, constă în faptul că noi credem că o biserică este automat formată din anumite lucruri – cum ar fi cor, cărți de cântări, pian, amvon/bănci, statut, oamenii căii, păstor plătit, stație de amplificare, orgă electronică, diaconi, școală duminicală și așa mai departe – când de fapt o biserică poate funcționa și să fie o biserică adevărată biserică și dacă nu are aceste lucruri.
Un alt lucru care m-a impresionat și care a avut impact asupra mea, asupra vieții mele(de fapt lucrul care a avut cel mai mare impact din această carte asupra mea), se găsește în capitolul 29. Privitor la ceea ce Domnul Isus spune despre farisei în Matei 23, autorul scoate la iveală un adevăr dureros, dar cât se poate de adevărat. Autorul spune că: „Este greșit să-l numești pe un conducător religios, părinte, reverend, episcop, cardinal, păstor sau să-i dai orice alt titlu, preamărind un om în mod nejustificat. Omul nu trebuie proslăvit. Numai Hristos este vrednic de laudele noastre. Aceasta nu înseamnă că nu-i respectăm pe conducătorii religioși. Se cuvine să îi respectăm la fel ca și pe orice alt frate sau orice altă soră în credință. Oamenii care cer respect și o recunoaștere specială sunt de compătimit. Duhul lor nu este același cu al lui Hristos. Lucrarea păstorului este o sarcină dată de Dumnezeu, iar credincioșii trebuie să recunoască faptul că Dumnezeu a chemat pe anumiți oameni să facă lucrarea de păstor. Nu trebuie să minimalizăm această lucrare, însă păstorul nu trebuie să fie înălțat deasupra membrilor bisericii prin folosirea unor titluri."
O, de câte ori am apelat la astfel de titluri care gâdilă firea, care fac plăcere firii și, automat, dau naștere mândriei. Nu cumva este o tradiție împământenită în Biserica de azi, dar care este cu totul greșită? Unde este gloria lui Hristos? Oare nu cumva încercăm să furăm din gloria lui Hristos și să o atribuim(poate într-un mod involuntar) unor slujitori ai Săi?

În încheiere...

Dacă urmăm Biblia, vom ignora piedestalele religioase făcute de oameni și nu vom folosi titluri religioase. Ierarhiile nu-și au locul în religia creștină a Noului Testament. Asemenea ierarhii au apărut când conducătorii religioși au cerut poziții înalte, de preamărire, care duc la puteri necontrolate și la acumularea de bunăstare pe seama oamenilor de rând. Este o bucurie să vezi un om matur spiritual, un om pus deoparte, chemat la îndatoriri pastorale, însă destul de smerit ca să nu ceară o recunoaștere specială. Un astfel de om este cu adevărat liber în Hristos.

Intrebari si raspunsuri

În prezenta lucrare vom încerca să răspundem într-un mod cât se poate de clar și de satisfăcător la anumite întrebări cu privire la consilierea biblică. Spun consiliere biblică, pentru că aceasta este o parte a consilierii, iar rolul prezentei lucrări este ca prin răspunsurile la cele nouă întrebări să ne introducă în consilierea biblică. O să luăm fiecare întrebare în parte și o să răspundem în mod separat, dar vom avea o legătură puternică între ele.
I. Cine este Dumnezeu
Este imperios necesar ca atunci când vorbim despre consiliere biblică să știm despre credința creștină, să știm cine este Dumnezeul Bibliei. Dumnezeul Bibliei este singurul Dumnezeu adevărat, care a creat cerurile și pământul și care l-a creat pe om. Deci, concret și simplu spus, Dumnezeu este Creatorul. Desigur că legat de cine este Dumnezeu se pot ridica o mulțime de întrebări auxiliare, care cer anumite lămuriri cu privire la înțelegerea Persoanei lui Dumnezeu. O înțelegere a ceea ce este Dumnezeu este prin prezentarea a ceea ce El nu este. Această interpretare este interpretarea ortodoxă cu privire la înțelegerea lui Dumnezeu. Spre exemplu ei spun că Dumnezeu nu păcătuiește și că în El nu este păcat, prin urmare putem înțelege că Dumnezeu este drept, Dumnezeu este neprihănit. Astfel de exemple pot continua, dar din cauza limitării lucrării de față, nu o să ne întindem prea mult în conținut cu privire la acest lucru. Un lucru pe care vreau sa îl scot în evidență este că Dumnezeu se lasă să fie cunoscut. Deși mintea noastră nu poate niciodată înțelege ceea ce este Dumnezeu, totuși El poate fi cunoscut. Nu este un Dumnezeu care nu poate fi cunoscut. El este un Dumnezeu(de fapt este singurul Dumnezeu adevărat) care poate fi cunoscut și vrea să fie cunoscut. Cum poate fi cunoscut Dumnezeu? Printr-o relație personală cu El. Îl poți experimenta pe Dumnezeu și cunoaște mai mult doar atunci când te încrezi deplin în El și începi să umbli prin credință. Deci, pentru a răspunde la întrebarea: „Cine este Dumnezeu?” aș răspunde pe scurt că pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu trebuie să începi o relație de părtălșie cu El. Despre implicațiile relației de părtășie cu Dumnezeu, despre cum se ajunge să avem o relație de părtășie cu Dumneze vom vedea prin răspunsurile unor următoare întrebări.



II. Cine este omul?
În consilierea biblică, după ce am început să înțelegem cine este Dumnezeu, este necesar să cunoaștem cine este omul. Omul este creația lui Dumnezeu, și este făcut după chipul și asemănarea Sa. Scriptura(care este Cuvântul scris al lui Dumnezeu) ne spune că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și, pentru că este creat astfel, el este coroana creațiunii lui Dumnezeu. Dar lucrurile nu au mers așa de bine prin faptul că păcatul a intrat în lume și a distorsionat chipul omului. De ce spun lucrul acesta? Pentru că Scriprura ne spune că păcatul pune un zid de despărțire între om și Dumnezeu. Tocmai de aceea chipul omului a fost distorsionat. Mai mult decât atât, cartea începuturilor(Genesa), prima carte din Biblie ne afirmă un lucru șocant: dacă omul a fost inițial creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, el prin păcat a pierdut acest chip. Scriptura ne spune că întâiul lui născut a fost după chipul lor, nu după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În consilierea creștină cred că trebuie să se aibă în vedere potențialul omului. El poate să ajungă să aibă din nou acest chip cu care a fost creat. Chipul acesta nu este chipul vizibil, ci este natura omului. Pentru mai multe detalii, citește răspunsul de la întrebarea cu numărul opt.
III. Care este natura comportamentului uman?
La sfârșitul răspunsului de la întrebarea precedentă am spus că natura omului s-a dilatat, s-a schimbat, nu mai este aceeași. Întrebarea care se pune în mod automat acum este exact aceasta la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează. Psalmistul David răspunde la această întrebare în Psalmul 51, unde spune că: „în păcat m-a zămislit mama mea.” Care este noua natură a comportamentului uman? Ca să răspund într-un mod concret și simplu la această întrebare, aș spune că natura comportamentului uman este o natură păcătoasă. Și pentru că natura comportamentului uman este păcătoasă, automat întreg comportamentul omului este păcătos.
IV. Cum se dezvoltă personalitatea omului?
Aceasta este o întrebare destul de complexă, dar voi încerca să fiu scurt în răspunsul pe care îl voi oferi și totuși destul de concret. Este necesar să știm că personalitatea este ceea ce caracterizează o persoană, deosebind-o de oricare alta. Pentru că natura comportamentului uman este păcătoasă, aceasta duce la o personalitate care nu este placută lui Dumnezeu, care nu este biblică. Cum se poate dezvolta personalitatea omului?
Personalitatea omului se poate dezvolta cel mai bine în lumina adevărurilor Scripturii. Personalitatea trebuie să se dezvolte în așa fel încât să fie pe placul lui Dumnezeu.
V. Ce este un comportament normal?
Pentru că vorbim despre consilierea creștină, aceasta înseamnă automat că vom privi comportamentul normal fiind cel care are principii biblice. În ochii lumii un comportament normal înseamnă un caracter moral, un caracter integru, dar care totuși nu este bazat pe principiile biblice. Un comportament normal din punct de vedere creștin este mai mult decât un comportament integru, un caracter moral. Un lucru pe care aș vrea să îl scot în evidență în această privință pentru cei care sunt creștini și care încearcă să aibă un comportament normal(moral/integru) este următorul: Care este motivația ta ca și creștin pentru care îți dorești să ai un comportament normal? Nu afirm prin aceasta că nu este bine să ai un comportament normal, ba din contră este chiar foarte bine. Ceea ce vreau să spun prin aceasta este că pentru un creștin trebuie să ai o motivație corectă, o motivație bună. Fariseii din vremea Domnului Isus făceau foarte multe lucruri, dar totuși Domnul Isus îi atacă verbal într-un mod cât se poate de șocant(Matei 23). Care este motivația pentru care vrem să avem un comportament normal? Să fim plăcuți de oameni? Să fim apreciați și respectați de oameni? Totul să fie pentru slava și onoarea lui Dumnezeu? Observi diferența? Este imperios necesar să ne dorim, ca și creștini, să ne dorim ca tot ceea ce facem, ca tot ceea ce avem – în mod special comportamentul nostru, motivația comportamentului nostru – să fie pentru slava și onoarea Numelui lui Dumnezeu.
VI. Ce este un comportament anormal?
Cred că între întrebarea precedentă și această întrebare este o legătură foarte mare și, aceste două întrebări au un rol esențial. Cred că nu la întâmplare au fost puse aceste două întrebări. Ceea ce, cred eu, se urmărește prin aceste două întrebări este să se producă un contrast foarte puternic între aceste două comportamente. Ceea ce trebuie să fac pentru a răspunde la această întrebare este să privim complet contrar(opus) răspunsul întrebării precedente. De aceea, ceea ce vreau să spun în răspunsul meu la această întrebare este că totul este opusul răspunsului de la întrebarea precedentă.

VII. Care este scopul consilierii?
• Pentru cei care nu au o relaţie personală cu Isus Cristos naşterea din nou este un obiectiv evident.
• Un alt obiectiv antecedent experienţei naşterii din nou potrivit chiar şi pentru cineva care este creştin de câtva timp, este creşterea în cunoaşterea lui Dumnezeu.
• Pentru cineva care este creştin obiectivul este asemănarea cu Cristos prezentată în Efeseni 4:13.
• Ajutarea celui consiliat să dezvolte un concept de sine pozitiv
VIII. Ce este procesul schimbării?
Procesul schimbării, în termenii biblici este numit naștere din nou. Procesul schimbării în viața omului ajută omul pentru a ajunge să nu mai aibă chipul cu care a fost creat(înainte de căderea în păcat), să nu mai fie diformat. Procesul shimbării/procesul nașterii din nou este nevoia cea mai mare a omului. De fapt este singura nevoie pe care o are omul pentru a ajunge să fie din nou așa cum a fost creat inițial.
IX. Cum mă implic eu în facilitatea schimbării?
Eu, ca și consilier, este să îl încurajez pe cel consiliat și să îl ajut să se vadă pe sine creat după chipul lui Dumnezeu în loc să se concentreze asupra distorsiunilor prezente în chipul său. Eu, ca și consilier creștin, trebuie să am capacitatea de a-l conștientiza pe cel consiliat de faptul că a fost creat pentru mai mult și că poate ajunge să nu mai aibă chipul distorsionat. Trebuie să îi prezint într-un mod cât se poate de captivant felul în care a fost creat omul și să îl încurajez că se poate să ajungă la acel stadiu în care să fie din nou în starea de început în care a fost creat omul. Trebuie să îl fac să înţeleagă acceptarea lui Dumnezeu, ajutându-l să înţeleagă modul în care sentimentul propriu de adecvare este influenţat de faptul că şi Dumnezeu o cunoaşte. În încheierea lucrării de față vreau să spun că îmi doresc să fiu un astfel de om care să poată fi un alin pentru oamenii care sunt zdrobiți de atâta stres, necaz și probleme, și să le arăt că există o cale nespus mai bună.

Experienta interculturala

În prezenta lucrare vom vedea o experiență interculturală din viața mea, care mi-a schimbat perspectiva asupra anumitor aspecte ale slujirii în via Domnului, perspective care aveau nevoie de schimbare, pentru că în urma schimbării lor, am învățat câteva lucruri esențiale(cred eu) pentru slujirea la care m-a chemat Dumnezeu.
În urmă cu câteva luni, am fost repartizat de către conducerea Institutului în practica de Paști, undeva la aproximativ 800 kilometri distanță de casă, mai exact în orașul Pașcani, județul Iași. Am plecat în această practică cu o teamă de necunoscut, oar una din aceste temeri era exact faptul că locul unde voi urma să fac practica de Paști are altă cultură decât locul natal. Eu fiind din Ardeal, am mers în Moldova Românească. Pe măsură ce mă apropiam de Pașcani creștea vertiginos acest sentiment foarte ciudat al fricii de necunoscut.
Una din primele bariere pe care le-am întâlnit a fost chiar cea lingvistică. Frații care m-au cazat și care au avut grijă ca să am toate cele necesare aveau un vocabular foarte interesant. Pentru a înțelege ceea ce vroiau să îmi comunice trebuia să fiu foarte atent. De ce foarte atent? Pentru că adesea în vorbirea lor se găseau regionalisme, cuvinte total străine de mine, tânăr care locuiesc în Ardeal. Bineînțeles că unele cuvinte precum: „colea”, „oleacă”, „botă” și altele le înțelegeam, dar erau și unele cuvinte pe care nu le înțelegeam, fapt care a dus adesea la întreruperea multor discuții pentru a lămuri acele cuvinte. Apoi, un alt lucru care făceau comunicarea să fie cam dificilă consta în faptul că vorbeau foarte încet, și nu o dată a trebuit să rog să se repete în ceea ce tocmai spusese. Ideea pe care vreau să o scot în evidență din cele spuse până acum este faptul că o barieră pe care am întâlnit-o, mergând în această practică, a fost chiar la nivel de comunicare, lingvistic.
Apoi, o altă barieră pe care am întâmpinat-o a fost chiar după prima predică, susținută în dimineața din duminica Floriilor. Un frate din Biserică, care este un angajat al Primăriei Municipiului Pașcani în secția de asistență socială, mi-a spus ca modul meu de exprimare nu a fost pe înțelesul multora din biserică. Ce-i drept, înainte ca să stau de vorbă cu acest frate, imediat după ce am terminat de rostit predica, o soră care își luase notițe a venit să mă întrebe ce înseamnă rutină, pentru că folosisem în repetate rânduri acest cuvânt și nu l-am explicat, nu am spus nici un sinonim al acestui cuvânt. Revenind la discuția cu fratele respectiv, vreau să spun că am rămas foarte șocat de faptul că mi-a spus că, dacă vreau ca predicarea mea să aibă o mai mare eficiență, trebuie să am foarte mare grijă cum mă exprim pe viitor, pentru ca mulți frați din cei care nu au înțeles foarte multe lucruri din prima predică, să înțeleagă. Pe de o parte m-am simtit flatat la auzul acestora pentru că eu știu că nu am un vocaular foarte elevat și, ce-i drept, nu am încercat nicidecum să impresionez printr-un vocabular stralucit, deși în anumite circumstanțe am folosit anumite procedee stilistice pentru a creiona anumite aspecte. Atunci mi-am dat seama că mândria poate apărea, iar fratele care mi-a spus aceste lucruri vroia ca eu să iau aminte și să încerc pe viitor să folosesc cuvinte uzuale pentru zona aceasta a țării. Un aspect pe care nu l-am menționat mai devreme este faptul că Biserica are în jur de 15 membri, iar majoritatea dintre ei sunt ajunși la o vârstă destul de înaintată(fratele prezbiter al bisericii având 82 de ani, iar fratele casier avand 79). Așadar am vrut să mă conformez celor spuse, prin urmare am început să stau mai mult de vorbă cu frați și surori din biserică, astfel am ajuns să mă familiarizez cu o parte din vocabularul uzual al acestei zone.
O altă barieră importantă pe care am întâmpinat-o a fost în vara aceasta când am fost din nou în practică în acest loc, când mi-am uitat costumul acasă. Pentru că mi-am dat seama de acest lucru abia când am ajuns la Cluj și urma să iau legătura spre Pașcani, nu mai puteam să mă întorc acasă pentru a îmi lua costumul. Când am ajuns în Pașcani am căutat un magazin de haine de unde mi-am cumpărat niște pantaloni de stofă, o cămașă și o cravată. Oricât de mult am căutat un sacou pentru costum, nu am găsit, mai ales că toate ce le găseam depășeau cu mult ceea ce îmi puteam permite să îmi cumpăr. Prin urmare, în ziua de duminică, când am fost la Biserică, am mers fără sacou. Vreau să spun, înainte de a continua, că în practica de Paști am aflat care e părerea fraților cu privire la îmbrăcămintea celor care predică în biserica lor(iar sacoul era necesar!!!). Eu neavând sacou, am hotărât să nu mă urc la amvon, ci să predic din afara podiumului, fapt care a uimit pe anumiți frați. Îmbrăcămintea a constituit o altă barieră, pentru că din locul unde vin nu este neapărat obligatoriu ca cel ce predică să poarte și sacou(deși cravata de obicei nu lipsește).
Nivelul de trai, de asemenea a constituit o altă barieră. Datorită faptului că mai mult din jumătatea membrilor bisericii sunt pensionari, nivelul de trai al bisericii este foarte scăzut. Nu spun aceasta ca și cum aș fi așteptat un sprijin financiar din partea bisericii, dar îmi aduc aminte că în practica de Paști ne-am strâns undeva la subsolul bisericii pentru ca prețul încălzirii să fie cât se poate de redus.
În încheierea acestei lucrări aș vrea să prezint câteva lucruri pe care le-am învățat, pe care Dumnezeu m-a învățat prin anumiți frați, din această zonă a țării:
• Am învățat că trebuie să fiu sociabil. Să stau de vorbă cu frații și cu surorile din biserică, să le cunosc anumite probleme, să mă pot ruga pentru ei.
• Am învățat că trebuie să țin cont de vocabular. Trebuie ca atunci când merg într-o altă cultură unde se folosesc multe regionalisme pe care eu nu le cunosc, sau cu care nu sunt foarte familiarizat, să le învăț și chiar să încep să le folosesc în vorbire.
• De asemenea, am mai învățat că trebuie ca vorbirea mea să fie una foarte coerentă și foarte clară/inteligibilă. Trebuie ca să mă explic într-un mod cât se poate de natural și de ușor pentru ca fiecare să înțeleagă ceea ce spun. Aceasta face ca predica să fie foarte eficientă.
Ce recomand, în urma acestor experiențe minunate pe care le-am avut în această parte a țării? Unele din recomandări o sa fie intr-o legătură foarte strânsă cu ceea ce Dumnezeu m-a învățat în urma aceste experiențe interculturale:
• Recomand ca atunci când mergi într-o cultură diferită de cea din care faci parte, să fii cu ochii-n patru și să te straduiești să sesizezi diferențele de cultură dintre cultura de unde vii, cu care esti obișnuit, și cultura în care ai ajuns să stai pentru o perioadă nedeterminată de timp.
• Recomand de asemenea ca, după ce îți dai seama de diferențele de cultură, să încerci să te obișnuiești cu acele lucruri, să dorești să fii într-un mod cât mai natural asemenea celor care sunt în jurul tău.
• Recomand ca vorbirea ta să fie una utilă. În ce sens? Dacă vocabularul tău este foarte elevat și știi că nu sunt foarte mulți care nu înțeleg felul în care te exprimi, renunță la el și adoptă un vocabular care să fie înțeles de toți cei din jurul tău.
• Recomand apoi ca să încerci să te asemeni celor din noua cultură în care ești și în ceea ce ține de vestimentație, mai ales dacă ești slujitor al lui Dumnezeu cu Evanghelia.
Nădăjduiesc ca lucrarea de față să îți fie de un real folos atunci când ajungi într-o altă cultură, iar lucrurile pe care le-am învățat să fie niște puncte de reper importante pentru tine.

Dialog fictiv: "Exista Dumnezeu?" si "Daca exista un Dumnezeu bun de ce este atat de mult rau in lume?"


1.      Introducere
„Viața este plină de întrebări. Unele sunt triviale, altele mai serioase - și anumite întrebări de o importanță deosebită. Chiar când citești aceste rânduri poate că ai unele întrebări cu privire la sănătatea ta, situația ta financiară, familia sau viitorul tău.”.[1]
Am început lucrarea de față prin acest citat deoarece acesta reprezintă un adevăr colosal în viața noastră. Pentru că viața pe care o trăim nu este presărată doar de petale de trandafiri, nu este alcătuită doar din bucurii, ci este alcătuită și din necazuri, probleme, încercări, nedreptate, etc., una din marile întrebări care se pune în acest context este: „Există oare un Dumnezeu bun într-o lume atât de rea?” sau „Cum poate exista un Dumnezeu bun care permite atâta rău?” În lucrarea de față vom încerca să răspundem într-un mod cât se poate de clar la aceste întrebări cu privire la existența lui Dumnezeu. Ne vom imagina un dialog între un creștin și un ateu, care are cunoștințe biblice(este familiarizat cu conținutul Bibliei – tocmai de aceea veți vedea ușurința cu care se folosesc citate biblice) cu privire la acest subiect, și anume: Existența lui Dumnezeu. Pentru că lucrarea de față ne permite, o să încludem în dialogul acesta mai multe aspecte cu privire la existența lui Dumnezeu, printre care și acele două întrebări care au fost prezentate mai sus.
„De-a lungul istoriei, artiștii, muzicienii, cercetătorii și toți cei care au citit despre viața lui Isus s-au întrebat cum arată EL. Dar interesant este că aceia care L-au văzut au dus căutarea un pas mai departe și au cerut: „Arată-ne pe Tatăl.” Una dintre întrebările ucenicilor adresate lui Isus a fost: „Unde locuiești?” Marcați de puterea și de felul Lui de a fi, un mister legitim i-a determinat pe ucenici să-L întrebe unde locuiește. Fie că este vorba despre Isus din istorie sau despre Dumnezeu Creatorul, cu toții ne întrebăm cum arată El de fapt.” [2]
Tocmai de aceea, în lucrarea de față, dialogul pe care îl vom avea în vedere nu constă atât de mult în existența lui Dumnezeu, cât mai degrabă în încercarea omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu mai mult.

Deși întrebarările „Cum poate exista un Dumnezeu bun într-o lume plina de ură?/Cum poate  un Dumnezeu bun să îngăduie răul?”, și alte de acest gen au scopul de a ataca creștinismul, de a ataca existența lui Dumnezeu/atributele Sale, totuși, în urma acestei discuții ateul va reuși să Îl cunoască cu adevărat pe Dumnezeu.
2.      Conținut
Ateul: Îmi aduc aminte că în anul 1963 Yuri Gagarin, astronautul rus renumit, când era în spațiu a afirmat următoarele:"Nu văd niciun dumnezeu aici sus." [3] Tocmai de aceea vreau să te întreb: De unde pot să știu că există Dumnezeu?
Creștinul: Nu există nici un popor și nici un trib pe acest pământ în care oamenii să nu creadă într-o formă oarecare într-un Dumnezeu, un Duh sau o Ființă care le este superioară. Acest lucru este valabil și pentru cele mai izolate triburi din junglă, care n-au avut niciodată vreun contact cu o altă cultură și nici cu Evanghelia. Cum vine asta? Noi toți avem capacitatea rațională de a deduce din lucrările minunate ale creației vizibile pe Creatorul invizibil. Nimeni nu crede că o mașină, un ceas sau chiar numai un nasture ori o agrafă ar fi apărut de la sine. De aceea scrie apostolul Pavel: „Căci cele nevăzute ale Lui, atât puterea Lui veșnică, cât și Dumnezeirea Lui, au fost văzute limpede, de la crearea lumii, fiind înțelese în cele făcute de El. Așa că ei sunt de nedezvinovățit.” (Romani 1:20). Din creație putem firește să aflăm că există un Dumnezeu.[4]
Ateul: Cum pot ști cu siguranță adevărul despre Dumnezeu?
Creștinul: Oamenii au multe păreri despre Dumnezeu. Poate se bazează doar pe părerile și simțurile lor. Dar dacă părerile sau simțurilor lor îi îndrumă greșit? Vreau să știi că nu toți oamenii gândesc la fel. Mai mult decât atât pentru că oamenii greșesc adesea în această privință, văd întrebare ta ca fiind una cât se poate de legitimă. Ca să fiu cât se poate de concis și clar în răspunsul meu, o să îți spun care este obiectul de unde poți afla adevărul despre Dumnezeu. Cum poți ști cu siguranță adevărul despre Dumnezeu? Doar citind și studiind Cuvântul Lui(Biblia/Sfânta Scriptură).[5]
Ateul: Am înțeles acest lucru. Dar totuși, în răspunsul tău ai uitat să menționezi opinia ta cu privire la afirmația lui Yuri Gagarin. Privind la afirmația lui, vreau să știu unde este Dumnezeu. Ce poți să îni spui despre acest lucru?
Creștinul: După închipuirile noastre omenești, încercăm să-L localizăm pe Dumnezeu în spațiu. De aceea găsim la reprezentările păgâne despre Dumnezeu din antichitate, ca și în neopăgânism asemenea informații(probabil la aceasta s-a gânsit și Yuri Gagarin când a făcut această afirmație). Spre exemplu, grecii credeau că zeii lor locuiesc pe muntele Olimp, iar germanii i-au localizat în Walhall. Vreau să știi că Yuri Gagarin nu a fost singurul care a făcut acest gen de afirmație. Laplace susținea: „Am cercetat întreg universul, dar pe Dumnezeu nu L-am găsit nicăieri.” Toate aceste afirmații sunt fundamental greșite în lumina Bibliei, căci Dumnezeu este deasupra spațiului. El, care a creat spațiul, nu poate fi o parte din el. [6]
Ateul: De ce nu-L putem vedea pe Dumnezeu?
Creștinul: Primii oameni creați de Dumnezeu, Adam și Eva, au trăit în părtășie cu Dumnezeu, astfel că I-au putut vedea fața. La căderea în păcat, omul s-a despărțit de Dumnezeu. El este un Dumnezeu sfânt care urăște orice păcat, și din cauza aceasta părtășia de la început a luat sfârșit.[7]
Ateul: Există Dumnezeu cu adevărat? Cum poate fi cineva absolut convins de existența unei asemenea ființe?
Creștinul: avem convingerea că răspunsul la problema existenței lui Dumnezeu, precum și la alte aspecte legate de acest fapt, poate fi dat într-un mod inteligent. Știm de asemenea că Dumnezeu există pentru că El Însuși ne-a spus acest lucru și ni s-a arătat. În interiorul condiției noastre umane, ne-ar fi imposibil să avem această convindere dacă Dumnezeu nu ne-ar vorbi dar, din fericire, lucrurile stau altfel.


El ne-a spus totul despre cine este El, cum arată El și care sunt planurile Sale legate de planeta pământ. El a revelat toate acestea omenirii prin Biblie. Biblia s-a demonstrat a fi mai mult decât o simplă carte. După cum spuneam mai devreme, Ea este Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Dovezile sunt mai mult decât convingătoare pentru oricine va pune cu onestitate în balanță afirmațiile pe care le conține[8]
Ateul: Cum poți cunoaște un Dumnezeu invizibil?
Creștinul: Cunoașterea unui Dumnezeu invizibil, presupunem noi, nu are prea multe în comun cu a cunoaște o persoană în carne și oase. Sau are? De fapt, cu cât înțelegem mai multe aspecte despre modul în care funcționează creierul nostru, cu cât ne dăm seama mai bine că orice lucru pe care îl cunoaștem – despre Dumnezeu, oameni sau orice altcevsa – implică incertitudine și presupune un act de credință. Procesul cunoașterii are loc în creier, cea mai izolată parte a corpului uman. Creierul nu poate vedea nici chiar atunci când chirurgul îl expune la o lumină puternică. Creierul  nu aude: este atât de bine protejat încât celulele sale pot detecta doar sunete extrem de puternice, cum ar fi motorul unui avion în prezența căruia vibrează. Creierul nu are simț tactil și nu simte durerea: neurochirurgul trebuie să facă anestezie pentru a tăia pielea și cutia craniană, dar după ce a pătruns înăuntru poate să miște sau să taie țesutul fără ca pacientul în stare e conștiență să simtă ceva. Temperatura sa variază foarte puțin, de aceea nu simte căldură sau frig. Datorită acestei izolări, cunoștințele mele despre lume se reuc la o serie de impulsuri electrice, asemenea unui cod Morse, care aduc informații de la milioane de celule nervoase. De exemplu, vocea care o auzi la telefon. Cineva de la celălalt capăt vorbește, aparatura electronică convertește sunetul în impulsuri electrice care străbat firele telefonice până la tine și sunt reconvertite în vibrații care produc sunete...[9]
Ateul: Dar în legătură cu telefoanele mobile?


Creștinul: Cred că ar trebui să știi asta. Oricum, în cazul telefonului celular, sunetul este schimbat într-un cod digital și transmis prin intermediul aerului, asemenea unei emisii radio, apoi ajunge în receptorul telefonului tău. Tu poți auzi vocea celui care te telefonează exact așa cum este ea în realitate. Aproape în același mod lucrează și creierul, primind informații de la organele senzoriale.[10]
Ateul: Înainte de a trece mai departe... am afirmat mai devreme că Dumnezeu este sfânt. Cum poți explica această sfințenie a lui Dumnezeu?
Creștinul: Nu putem înțelege adevăratul sens al sfințeniei dacă ne gândim la cineva sau la ceva foarte pur, după care înălțăm conceptul la cel mai înalt grad de care suntem capabili. Sfințenia lui Dumnezeu nu este pur și simplu cel mai bun lucru pe care îl cunoaștem ridicat la puterea infinit. De fapt, noi nu cunoaștem nimic care să se asemene cu sfințenia lui Dumnezeu. Aceasta se distinge ca ceva cu totul aparte, unic, inabordabil, incomprehensibil și irealizabil. Omul natural este orb față de ea. El poate să se teamă de puterea lui Dumnezeu și să-i admire înțelepciunea, dar sfințenia Lui nu și-o poate imagina.[11]
Ateul: Ce alte lucruri îmi poți spune despre Dumnezeu, în afara faptului că El este sfânt(deoarece acest lucru mi l-ai spus puțin mai devreme)?
Creștinul: Sunt multe lucruri de spus despre cine este Dumnezeu, ce este Dumnezeu și caracteristicile lui Dumnezeu. O să încerc să enumăr câteva răspunsuri cu doar câteva explicații la fiecare în parte.
·         Dumnezeu este infinit: Aceasta înseamnă că El este de necuprins, de nemăsurat din perspectivă umană. Nici o altă ființă din univers nu se poate măsura cu El în natura Lui. Tot restul Îi este subordonat. El nu are pereche, ci singur este totul în tot ce există și sfârșitul a tot ce există. El este, de fapt, singura ființă care există în ea însăși, așa cum i-a spus lui Moise din rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt.”(Exod 3:14). El este într-un mod în care nu mai este nimeni altul.

·         Dumnezeu nu este numai personal, ci și triunic: Adică, în esența unică a dumnezeirii trebuie să distingem trei <<Persoane>>, care nu sunt nici trei Dumnezei pe de o parte, nici trei părți sau stări ale lui Dumnezeu pe de alta, ci sunt în mod co-egal și co-etern Dumnezeu. Trinitatea este cu siguranță un mare mister, și acum nu pot nici măcar să încep să-l elucidez. Ce este important de remarcat aici este că Trinitatea confirmă natura comunitară, personală a ființei absolute. Dumnezeu nu numai că există – o ființă care are o existență reală.
·         Dumnezeu este transcendent: Aceasta înseamnă că Dumnezeu este dincolo de noi și de lumea noastră. El este diferit. Uitați-vă la o piatră: Dumnezeu nu este piatra; Dumnezeu este dincolo de ea. Uitați-vă la un om: Dumnezeu nu este om; Dumnezeu este dincolo de el. Cu toate acestea, Dumnezeu nu este atât de „dincolo”, încât să nu aibă nici o relație cu noi și cu lumea noastră.
·         Dumnezeu este imanent: Aceasta înseamnă că El este cu noi. Uitați-vă la o piatră: Dumnezeu este prezent. Uitați-vă la un om: Dumnezeu este prezent. Dumnezeu este imanent, aici, pretutindeni, într-un sens cu totul în accord cu transcedența Lui.
·         Dumnezeu este omniscient: Aceasta înseamnă că Dumnezeu este atotcunoscător. El este Alfa și Omega(începutul și sfârșitul) și cunoaște începutul și sfârșitul. El este sursa supremă a întregii cunoașteri și a oricărei înteligențe. El este cel ce cunoaște.
·         Dumnezeu este suveran: Aceasta este de fapt o ramificație a infinității lui Dumnezeu, dar exprimă mai bine preocuparea Lui de a guverna, de a acorda atenție tuturor acțiunilor din universal Lui. Acest atribut afirmă faptul că nimic nu este dincolo de interesul, controlul și autoritatea absolută ale lui Dumnezeu.
·         Dumnezeu este bun: Aceasta este afirmația primordial cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Din ea rezultă toate celelalte. A fi bun înseamnă a fi bun. Dumnezeu este bunătate. Adică, ce este El este bun. Nu există nici un sens în care bunătatea să-L întreacă pe Dumnezeu, sau Dumnezeu să întreacă bunătatea. Așa cum existența este esența naturii Lui, bunătatea este esența caracterului Lui.[12]
Ateul: Foarte frumos ai prezentat caracteristicile lui Dumnezeu, și îmi place că le-ai prezentat foarte succint. Ultima caracteristică a lui Dumnezeu pe care ai afirmat-o este că Dumnezeu este bun. Cum explici bunătatea lui Dumnezeu?
Creștinul: Bunătatea lui Dumnezeu este exprimată în două moduri: prin sfințenie și prin dragoste. Sfințenia subliniază dreptatea Lui absolută, care nu admite nici o umbră de rău. Sfințenia lui Dumnezeu este separarea Lui de tot ce aduce a rău. Dar bunătatea lui Dumnezeu este exprimată de dragoste. Prin urmare, bunătatea lui Dumnezeu înseamnă în primul rând că există un standard absolut de dreptate(care se găsește în caracterul lui Dumnezeu) și în al doilea rând că există speranță pentru omenire(deoarece Dumnezeu este dragoste și nu-Și va abandona creația).[13]
Ateul: Minunat! Pentru că ai spus că Dumnezeu este bun și El este suveran, de ce există rău?
Creștinul: De-a lungul secolelor s-au scris nenumărate cărți în încercarea de a explica originea răului, efectele sale asupra umanității și metodele prin care poate fi îndreptat. Explicațiile, sugestiile și recomandările pentru rezolvarea problemei răului sunt la fel de diverse ca și filozofii și teologii care le-au dat. [14] Cearta este o încercare de a arăta că persoana cealaltă greșește. Nu ar avea nici un sens să încerci să faci acest lucru, dacă cele două părți nu ar avea o oarecare înțelegere cu privire la ce este binele și răul; tot așa nu ar avea sens să spui că un jucător de fotbal a comis fault, dacă nu ar exista o înțelegere oarecare cu privire la regulile jocului de fotbal. Această lege sau regulă despre bine și rău a fost numita mai demult legea naturii. În zilele noastre, când vorbim de „legile naturii”, ne referim de obicei la legi cum sunt gravitația, ereditatea sau legile chimiei. După cum toate corpurile sunt guvernate de legea gravitației și după cum toate organismele sunt guvernate de legi biologice, tot așa creatura numită om își are legea ei – cu deosebirea că un corp [fizic] nu poate allege dacă să asculte sau nu de legea gravitației, în timp ce omul poate allege dacă să asculte sau nu de Legea Naturii Umane.


Ori de câte ori vei găsi un om care spune că el nu crede într-un Bine și Rău real, vei descoperi că-și va retrage afirmația o clipă mai târziu. El poate să-și încalce promisiunea pe care ți-a făcut-o, dar dacă tu încerci să încalci o promisiune pe care i-ai făcut-o, înainte ca să poți spune tu un cuvânt, el va protesta, spunând: „Nu e bine ce faci!”[15] Trebuie să știi că existența răului pare a contrazice caracterizarea biblică a naturii și atributelor lui Dumnezeu[16], așa cum ai spus și tu mai devreme.
Ateul: Exact! Dar de vreme ce există rău și suferință, cum poți afirma că există un Dumnezeu iubitor? Lucrul acesta nu îl pot înțelege. Ai putea sa îmi explicit?
Creștinul: Da! Realitatea suferinței constituie fără îndoială singurul și cel mai mare stimulant al credinței creștine, și a fost în fiecare generație. Felul în care ea este repartizată și măsura în care ea este simțită par să fie cu totul la întâmplare și ca atare inechitabile. Cei care sunt mai sensibili se întreabă dacă suferința poate fi înțeleasă în contextual dreptății și al dragostei lui Dumnezeu.[17] Știu că ești sensibil la aceste lucruri și, prin urmare ești îndreptățit să pui o astfel de întrebare.
Ateul: Înainte ca să îmi răspunzi la întrebare, dă-mi voie să îți spun care este părerea mea cu privire la aceste lucruri.
Creștinul: Desigur!
Ateul: Este imposibil ca „un Dumnezeu iubitor” să fie autorul ororilor ce continuă în fiecare zi, care existau deja la începutul lumii și vor rămâne cât timp va exista viața. Este o poveste inimaginabilă de suferință și moarte, și întrucât povestea aceasta este realitate – ea este de fapt istoria lumii – e evident că nu poate să existe un Dumnezeu iubitor.[18]
Creștinul: Nu poate? Înseamnă oare prezența suferinței neapărat absența lui Dumnezeu? Este acest obstacol în calea credinței cu adevărat insurmontabil? Pentru a crede cu toată inima într-un Dumnezeu atotputernic și iubitor, trebuie să mușamalizez realitatea răului și a durerii din jurul meu?[19]
Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să știm mai întâi ce este răul. Trebuie să îți spun că există multe întrebări care așteaptă răspuns. Răspunsurile pot fi adesea superficiale și greșite dacă nu pricepem pe deplin profunzimea întrebării. Lucrul acesta este valabil atât pentru cel care pune întrebarea, cât și pentru cel care răspunde. Așa cum spune Peter Kreeft: „Nu este nimic mai lipsit de sens decât a răspunde la o întrebare neanalizată sau neînțeleasă pe deplin. Suntem prea pripiți când punem întrebări și, de aceea, prea superficiali în aprecierea răspunsurilor.”[20] Nimeni nu poate face afirmații asolute pornind de la propriile sale sentimente într-o anumită problemă. Acesta este și motivul pentru care autorii atei, care scriu din interiorul punctului de vedere naturalist(presupunerea naturalismului este că natura este tot ce există) recunosc că judecata morală nu este rațională fără Dumnezeu.[21] Pentru a fi foarte concis aș conclude toate aceste lucruri la cele 3 mari adevăruri:
·         Când afirmi că există rău, trebuie să presupui că există și bine.
·         Când afirmi că există bine, trebuie să presupui că există și o lefe morală pe baza căreia să distingi între bine și rău. Trebuie să existe un standard în funcție de care să determini ce este bine și ce este rău.
·         Când afirmi o lege morală, trebuie să postulezi și un dătător al legii morale – adică sursa legii morale.[22]
Ateul: De ce este necesar un dătător al legii morale ca să pot recunoaște binele și răul?
Creștinul: Din simplul motiv că un enunț nu poate să rămână o abstracție. Persoana care emite judecăți morale își asumă o valoare intrinsecă și transferă această valoare intrinsecă în viața altuia, considerând în felul acesta că viața merită protejată. Valoarea transcedentală trebuie să vină de la o persoană ce are valoare transcedentală. Dar într-o lume în care există doar materie nu poate să existe valoare intrinsecă. Dă-mi voie să exprim aceasta într-o formă puțin filozofică:
·         Valorile morale obiective există doar dacă există Dumnezeu.
·         Valorile morale există.
·         De aceea, Dumezeu există.[23]
Tocmai de aceea trebuie să fim de acord cu concluzia că nimic nu poate să fie bun prin prescripție intrinsecă decât dacă există un Dumnezeu care a creat universul în felul acesta.[24]
Ateul: Dacă susții aceste lucruri și dacă ele sunt adevărate, de ce nu curmă Dumnezeu răul?
Creștinul: Aceste lucruri pe care le susțin sunt adevărate, și sper să îți dai și tu seama de acest lucru. De ce nu curmă Dumnezeu răul? Dacă Dumnezeu trebuie să permită răul potențial și actualizat, oare de ce nu-l oprește după ce a fost actualizat? (Aceasta este de fapt intrebarea ta) Pentru că libertatea ne permite să respingem dragostea lui Dumnezeu, să abuzăm și să respingem oamenii. Deci, nu Dumnezeu actualizează răul potențial – noi o facem când Îi respingem dragostea. Puterea maximă latentă de rău se află în capacitatea noastră de a respinge dragostea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar opri răul, ar trebui să anuleze și această capacitate – voința noastră liberă. Însă anularea voinței libere ar însemna imposibilitatea de a experimenta cel mai mare bine, dragostea Lui. Ar fi cel mai mare rău ca Dumnezeu să ne anuleze capacitatea de a experimenta cel mai mare bine. Întrebarea prin care aș răspunde întrebării tale este: „Chiar dorim ca Dumnezeu să elimine voința liberă?” Pentru a înțelege dimensiunea practică a unei asemenea cereri, te invit să ne imaginăm următorul scenariu: Să spunem că te hotărăști să începi să fumezi. Însă, pentru că Dumnezeu știe că e mai bine să nu fumezi, nu te lasă să fumezi. De fiecare dată când îți aprinzi o țigară, Dumnezeu face ca din ea să iasă balonașe de săpun așa încât în loc să ți se umple casa de fum, se umple de balonașe de săpun. Sau poate ești vitezoman. Știind că obișnuiești să depășești limita de viteză, Dumnezeu face în așa fel încât întotdeauna când depășești viteza legală ești prins și amendat, așa că până la urmă ești pus în fața alegerii de a-ți pierde permisul sau de a respecta limita de viteză. Sau poate că-ți place să bei din când în când o bere, două, trei... Însă, fiindcă Dumnezeu știe că nu reziști la băutură, se decide să-ți transforme berea pe care te pregătești să o savurezi în lapte. Prin exemplele acestea am încercat să îți arăt că aproape fiecare dintre noi, dacă nu chiar toți, suntem deranjați de răul generat de alegerile libere ale altora, dar nu și de răul generat de propriile noastre alegeri libere. Când ne plângem de răul cauzat de voința liberă, oare nu spunem de fapt că Dumnezeu ar trebui să anuleze voința liberă a altora, lăsându-ne numai pe noi să alegem liber?[25]
Ateul: Care este scopul răului și al suferinței?
Creștinul: Una este să vorbești despre durere când nu o ai, și cu totul alta e să vorbești de durere când o simți. Recunoaștem astfel că explicațiile mele cu privire la scopurile pe care le poate avea răul și suferința în viața cuiva sunt incomplete. Știm însă câteva dintre scopurile bune ale răului și ale suferinței.[26]
Ateul: Există scopuri bune pentru răul din lumea aceasta și suferință?
Creștinul: Da, există. Dar înainte de a enumera câteva dintre acestea, vreau să răspundem obiecției că a nu cunoaște scopul răului și al durerii implică faptul că Dumnezeu nu are nici un scop pentru suferința umană.
Faptul că nu cunoaștem toate scopurile bune pe care le are Dumnezeu cu durerea și suferința nu înseamnă că ele nu există. Dacă noi nu știm, nu înseamnă că Dumnezeu(o Ființă infinită) nu știe. Singura concluzie logică la care putem ajunge este că, dacă Dumnezeu e bun și omniscient, El trebuie să cunoască scopurile bune ale oricărei dureri și suferințe din lume. Din acest argument nu rezultă că răul e dovada imperfecțiunii sau limitării lui Dumnezeu, ci doar că noi suntem imperfecți și limitați. Chiar dacă nu știm toate scopurile lui Dumnezeu cu răul și suferința, știm cel puțin câteva dintre ele. Suferința fizică e necesară într-o oarecare măsură pentru dezvoltarea caracterului. De exemplu, solidaritatea nu poate fi experimentată fără suferință și nici răbdarea fără necazuri. Curajul nu se formează în absența fricii, iar rezistența vine doar în urma greutăților. Pe scurt, unele virtuți ar lipsi cu desăvârșire , dacă nu ar exista răul fizic.[27] Formarea caracterului se realizează doar prin suferință. Caracterul nu se poate dezvolta în liniște și pace. Doar prin grutăți și suferințe poate fi întărit sufletul, limpezită vederea, insuflată ambiția și atins succesul. Despre necesitatea durerii fizice, o să încerc să enumăr câteva avantaje:
·         Durerea fizică e necesară pentru a-i învăța pe oameni că anumite comportamente sunt greșite și au consecințe fizice sau morale.
·         Durerea este necesară pentru a ne avertiza de un pericol mai mare și iminent.
·         Pentru ca durerea să-și atingă scopul de a semnala cuiva primejdia, trebuie să aibă o anumită intensitate și să fie în afara controlului persoanei respective.
·         Durerea este necesară pentru a evita o suferință și mai mare.
·         Durerea poate fi folosită de Dumnezeu pentru a ne avertiza moral.[28]
Ateul: ai putea să spui pe scurt ultime gânduri cu privire la rolul suferinței?
Creștinul: Da. Dumnezeu ne șoptește prin plăceri, ne vorește prin conștiință și strigă la noi prin dureri. Durerea e megafonul cu care El trezește o lume surdă [din punct de vedere moral]… Până când omul rău nu simte el însuși răul sub forma durerii, el trăiește învăluit în iluzie… Fără îndoială că durerea, ca megafon al lui Dumnezeu, este un instrument teribil care poate duce la răzvrătire finală și definitivă. Ea reprezintă însă singura șansă de schimbare a celui rău. Ea îndepărtează vălul și înfige steagul adevărului în fortăreața sufletului răzvrătit.
Ateul: Niciodată nu am văzut lucrurile astfel. Și cred cu certitudine că aceste lucruri nu le-ai spus doar pentru a mă impresiona pe mine, ci chiar ești convins de adevărul lor. Am fost răzvrătit și mânios pe Dumnezeu pentru că mi-a luat cele două ființe dragi mie, pe care le iubeam cel mai mult(părinții mei) pe când aveam vârsta de 15 ani. Tocmai când îmi făceam planuri mari pentru viitor s-a întâmplat acea nenorocire. Și de atunci am hotărât să atac și să batjocoresc veral fiecare persoană care își spune creștin. Prin urmare, așa am făcut rău multor oameni. Nu am văzut lucrurile niciodată în felul acesta. Îmi pare rău că am gândit astfel despre Dumnezeu. Abia acum realizez scopul accidentului părinților mei…
3.      Concluzii
Am început acest dialog cu un personaj care se considera ateu. Tocmai de aceea, pentru a ajunge la miezul problemei: Dacă există un Dumnezeu bun, de ce îngăduie atâta rău și suferință în lume?, a trebuit să luăm lucrurile de la zero. De aceea, în începutul dialogului nostru, am avut anumite întrebări și răspunsuri cu privire la Dumnezeu, la cine este Dumnezeu, cu privire la caracteristici/attribute ale lui Dumnezeu. După ce am clarificat aceste lucruri, am putut dezbate problema care îl frământa pe acest personaj. Până nu știm cine este Dumnezeu, nu putem vorbi despre deloc despre EL. Nădăjduiesc ca lucrarea de față să fie de un real folos tuturor acelora care se confruntă cu această problemă.



[1] John Blanchard, Întrebări esențiale (Edit. Evanghelical Press, 1991), p. 3.
[2] Ravi Zacharias, Strigătele inimii (Oradea: Edit. Cartea Creștină, 2009), p. 19.
[3] http://www.atei.ro/Text/ca_GY.html, accesat la data de 25.11.2010.
[4] Werner Gitt, Întrebări mereu puse (Bielefeld: Edit. Christliche Literatur-Verreitung, 1993), p. 16.
[5] Kay Arthur, Dumnezeule, Exiști? (S.U.A.: Precept Ministries, 1994), p. 5.
[6] Ibid, pp. 16-17.
[7] Ibid, p. 18.
[8] Josh McDowell & Don Stewart, Răspunsuri la întrebările dificile ale scepticilor cu privire la credința creștină (Cluj-Napoca: Edit. Aqua Forte, 1998), p. 25.
[9]Philip Yancey, În căutarea Dumnezeului nevăzut (Timișoara: Edit. Noua Speranță, 2005), p. 117.
[10] Ibid.
[11] A. W. Tozer, The Knowledge of the Holy (Lincoln, Nebr. Back to the Bible, 1971), p. 111.
[12] James W. Sire, Universul de lângă noi (Oradea: Edit. Cartea Creștină, 2005), pp. 26-29.
[13] Ibid, p. 29.
[14] Norman Geisler & Peter Bocchino, Temelii de neclintit (Timișoara: Edit. Impact Media, 2005), p. 231.
[15] C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe (Societatea Misionară Română, 1991), pp. 3-5.
[16] Norman Geisler..., p. 231.
[17] John R. Stott, Crucea lui Cristos (Societatea Misionară Română, 1992), p. 307.
[18] Charles Templeton, Farewell to God (Toronto: Edit. McClelland & Stewart, 1996), p. 3.
[19] Lee Strobel, Pledoarie pentru Credința Creștină (Oradea: Edit. Cartea Creștină, 2005), p. 33.
[20] Peter Kreeft, Making Sense Out of Suffering (Ann Arbor, Mich.: Servant, 1986), p. 27.
[21] Ravi Zacharias, Sfârșitul rațiunii (Oradea: Edit. Cartea Creștină, 2010), pp. 50-51.
[22] Ibid, p. 53.
[23] Ibid, pp. 53-54.
[24] Ibid.
[25] Norman Geisler & Peter Bocchino, Temelii... , pp. 239-240.
[26] Ibid, p. 241.
[27] Norman Geisler, Philosophy of Religion (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1974), p. 389.
[28] Norman Geisler & Peter Bocchino, Temelii... , pp. 242-243.