1. Introducere
„Viața este plină de întrebări. Unele sunt triviale, altele mai serioase - și anumite întrebări de o importanță deosebită. Chiar când citești aceste rânduri poate că ai unele întrebări cu privire la sănătatea ta, situația ta financiară, familia sau viitorul tău.”.[1]
Am început lucrarea de față prin acest citat deoarece acesta reprezintă un adevăr colosal în viața noastră. Pentru că viața pe care o trăim nu este presărată doar de petale de trandafiri, nu este alcătuită doar din bucurii, ci este alcătuită și din necazuri, probleme, încercări, nedreptate, etc., una din marile întrebări care se pune în acest context este: „Există oare un Dumnezeu bun într-o lume atât de rea?” sau „Cum poate exista un Dumnezeu bun care permite atâta rău?” În lucrarea de față vom încerca să răspundem într-un mod cât se poate de clar la aceste întrebări cu privire la existența lui Dumnezeu. Ne vom imagina un dialog între un creștin și un ateu, care are cunoștințe biblice(este familiarizat cu conținutul Bibliei – tocmai de aceea veți vedea ușurința cu care se folosesc citate biblice) cu privire la acest subiect, și anume: Existența lui Dumnezeu. Pentru că lucrarea de față ne permite, o să încludem în dialogul acesta mai multe aspecte cu privire la existența lui Dumnezeu, printre care și acele două întrebări care au fost prezentate mai sus.
„De-a lungul istoriei, artiștii, muzicienii, cercetătorii și toți cei care au citit despre viața lui Isus s-au întrebat cum arată EL. Dar interesant este că aceia care L-au văzut au dus căutarea un pas mai departe și au cerut: „Arată-ne pe Tatăl.” Una dintre întrebările ucenicilor adresate lui Isus a fost: „Unde locuiești?” Marcați de puterea și de felul Lui de a fi, un mister legitim i-a determinat pe ucenici să-L întrebe unde locuiește. Fie că este vorba despre Isus din istorie sau despre Dumnezeu Creatorul, cu toții ne întrebăm cum arată El de fapt.” [2]
Tocmai de aceea, în lucrarea de față, dialogul pe care îl vom avea în vedere nu constă atât de mult în existența lui Dumnezeu, cât mai degrabă în încercarea omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu mai mult.
Deși întrebarările „Cum poate exista un Dumnezeu bun într-o lume plina de ură?/Cum poate un Dumnezeu bun să îngăduie răul?”, și alte de acest gen au scopul de a ataca creștinismul, de a ataca existența lui Dumnezeu/atributele Sale, totuși, în urma acestei discuții ateul va reuși să Îl cunoască cu adevărat pe Dumnezeu.
2. Conținut
Ateul: Îmi aduc aminte că în anul 1963 Yuri Gagarin, astronautul rus renumit, când era în spațiu a afirmat următoarele:"Nu văd niciun dumnezeu aici sus." [3] Tocmai de aceea vreau să te întreb: De unde pot să știu că există Dumnezeu?
Creștinul: Nu există nici un popor și nici un trib pe acest pământ în care oamenii să nu creadă într-o formă oarecare într-un Dumnezeu, un Duh sau o Ființă care le este superioară. Acest lucru este valabil și pentru cele mai izolate triburi din junglă, care n-au avut niciodată vreun contact cu o altă cultură și nici cu Evanghelia. Cum vine asta? Noi toți avem capacitatea rațională de a deduce din lucrările minunate ale creației vizibile pe Creatorul invizibil. Nimeni nu crede că o mașină, un ceas sau chiar numai un nasture ori o agrafă ar fi apărut de la sine. De aceea scrie apostolul Pavel: „Căci cele nevăzute ale Lui, atât puterea Lui veșnică, cât și Dumnezeirea Lui, au fost văzute limpede, de la crearea lumii, fiind înțelese în cele făcute de El. Așa că ei sunt de nedezvinovățit.” (Romani 1:20). Din creație putem firește să aflăm că există un Dumnezeu.[4]
Ateul: Cum pot ști cu siguranță adevărul despre Dumnezeu?
Creștinul: Oamenii au multe păreri despre Dumnezeu. Poate se bazează doar pe părerile și simțurile lor. Dar dacă părerile sau simțurilor lor îi îndrumă greșit? Vreau să știi că nu toți oamenii gândesc la fel. Mai mult decât atât pentru că oamenii greșesc adesea în această privință, văd întrebare ta ca fiind una cât se poate de legitimă. Ca să fiu cât se poate de concis și clar în răspunsul meu, o să îți spun care este obiectul de unde poți afla adevărul despre Dumnezeu. Cum poți ști cu siguranță adevărul despre Dumnezeu? Doar citind și studiind Cuvântul Lui(Biblia/Sfânta Scriptură).[5]
Ateul: Am înțeles acest lucru. Dar totuși, în răspunsul tău ai uitat să menționezi opinia ta cu privire la afirmația lui Yuri Gagarin. Privind la afirmația lui, vreau să știu unde este Dumnezeu. Ce poți să îni spui despre acest lucru?
Creștinul: După închipuirile noastre omenești, încercăm să-L localizăm pe Dumnezeu în spațiu. De aceea găsim la reprezentările păgâne despre Dumnezeu din antichitate, ca și în neopăgânism asemenea informații(probabil la aceasta s-a gânsit și Yuri Gagarin când a făcut această afirmație). Spre exemplu, grecii credeau că zeii lor locuiesc pe muntele Olimp, iar germanii i-au localizat în Walhall. Vreau să știi că Yuri Gagarin nu a fost singurul care a făcut acest gen de afirmație. Laplace susținea: „Am cercetat întreg universul, dar pe Dumnezeu nu L-am găsit nicăieri.” Toate aceste afirmații sunt fundamental greșite în lumina Bibliei, căci Dumnezeu este deasupra spațiului. El, care a creat spațiul, nu poate fi o parte din el. [6]
Ateul: De ce nu-L putem vedea pe Dumnezeu?
Creștinul: Primii oameni creați de Dumnezeu, Adam și Eva, au trăit în părtășie cu Dumnezeu, astfel că I-au putut vedea fața. La căderea în păcat, omul s-a despărțit de Dumnezeu. El este un Dumnezeu sfânt care urăște orice păcat, și din cauza aceasta părtășia de la început a luat sfârșit.[7]
Ateul: Există Dumnezeu cu adevărat? Cum poate fi cineva absolut convins de existența unei asemenea ființe?
Creștinul: avem convingerea că răspunsul la problema existenței lui Dumnezeu, precum și la alte aspecte legate de acest fapt, poate fi dat într-un mod inteligent. Știm de asemenea că Dumnezeu există pentru că El Însuși ne-a spus acest lucru și ni s-a arătat. În interiorul condiției noastre umane, ne-ar fi imposibil să avem această convindere dacă Dumnezeu nu ne-ar vorbi dar, din fericire, lucrurile stau altfel.
El ne-a spus totul despre cine este El, cum arată El și care sunt planurile Sale legate de planeta pământ. El a revelat toate acestea omenirii prin Biblie. Biblia s-a demonstrat a fi mai mult decât o simplă carte. După cum spuneam mai devreme, Ea este Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Dovezile sunt mai mult decât convingătoare pentru oricine va pune cu onestitate în balanță afirmațiile pe care le conține[8]
Ateul: Cum poți cunoaște un Dumnezeu invizibil?
Creștinul: Cunoașterea unui Dumnezeu invizibil, presupunem noi, nu are prea multe în comun cu a cunoaște o persoană în carne și oase. Sau are? De fapt, cu cât înțelegem mai multe aspecte despre modul în care funcționează creierul nostru, cu cât ne dăm seama mai bine că orice lucru pe care îl cunoaștem – despre Dumnezeu, oameni sau orice altcevsa – implică incertitudine și presupune un act de credință. Procesul cunoașterii are loc în creier, cea mai izolată parte a corpului uman. Creierul nu poate vedea nici chiar atunci când chirurgul îl expune la o lumină puternică. Creierul nu aude: este atât de bine protejat încât celulele sale pot detecta doar sunete extrem de puternice, cum ar fi motorul unui avion în prezența căruia vibrează. Creierul nu are simț tactil și nu simte durerea: neurochirurgul trebuie să facă anestezie pentru a tăia pielea și cutia craniană, dar după ce a pătruns înăuntru poate să miște sau să taie țesutul fără ca pacientul în stare e conștiență să simtă ceva. Temperatura sa variază foarte puțin, de aceea nu simte căldură sau frig. Datorită acestei izolări, cunoștințele mele despre lume se reuc la o serie de impulsuri electrice, asemenea unui cod Morse, care aduc informații de la milioane de celule nervoase. De exemplu, vocea care o auzi la telefon. Cineva de la celălalt capăt vorbește, aparatura electronică convertește sunetul în impulsuri electrice care străbat firele telefonice până la tine și sunt reconvertite în vibrații care produc sunete...[9]
Ateul: Dar în legătură cu telefoanele mobile?
Creștinul: Cred că ar trebui să știi asta. Oricum, în cazul telefonului celular, sunetul este schimbat într-un cod digital și transmis prin intermediul aerului, asemenea unei emisii radio, apoi ajunge în receptorul telefonului tău. Tu poți auzi vocea celui care te telefonează exact așa cum este ea în realitate. Aproape în același mod lucrează și creierul, primind informații de la organele senzoriale.[10]
Ateul: Înainte de a trece mai departe... am afirmat mai devreme că Dumnezeu este sfânt. Cum poți explica această sfințenie a lui Dumnezeu?
Creștinul: Nu putem înțelege adevăratul sens al sfințeniei dacă ne gândim la cineva sau la ceva foarte pur, după care înălțăm conceptul la cel mai înalt grad de care suntem capabili. Sfințenia lui Dumnezeu nu este pur și simplu cel mai bun lucru pe care îl cunoaștem ridicat la puterea infinit. De fapt, noi nu cunoaștem nimic care să se asemene cu sfințenia lui Dumnezeu. Aceasta se distinge ca ceva cu totul aparte, unic, inabordabil, incomprehensibil și irealizabil. Omul natural este orb față de ea. El poate să se teamă de puterea lui Dumnezeu și să-i admire înțelepciunea, dar sfințenia Lui nu și-o poate imagina.[11]
Ateul: Ce alte lucruri îmi poți spune despre Dumnezeu, în afara faptului că El este sfânt(deoarece acest lucru mi l-ai spus puțin mai devreme)?
Creștinul: Sunt multe lucruri de spus despre cine este Dumnezeu, ce este Dumnezeu și caracteristicile lui Dumnezeu. O să încerc să enumăr câteva răspunsuri cu doar câteva explicații la fiecare în parte.
· Dumnezeu este infinit: Aceasta înseamnă că El este de necuprins, de nemăsurat din perspectivă umană. Nici o altă ființă din univers nu se poate măsura cu El în natura Lui. Tot restul Îi este subordonat. El nu are pereche, ci singur este totul în tot ce există și sfârșitul a tot ce există. El este, de fapt, singura ființă care există în ea însăși, așa cum i-a spus lui Moise din rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt.”(Exod 3:14). El este într-un mod în care nu mai este nimeni altul.
· Dumnezeu nu este numai personal, ci și triunic: Adică, în esența unică a dumnezeirii trebuie să distingem trei <<Persoane>>, care nu sunt nici trei Dumnezei pe de o parte, nici trei părți sau stări ale lui Dumnezeu pe de alta, ci sunt în mod co-egal și co-etern Dumnezeu. Trinitatea este cu siguranță un mare mister, și acum nu pot nici măcar să încep să-l elucidez. Ce este important de remarcat aici este că Trinitatea confirmă natura comunitară, personală a ființei absolute. Dumnezeu nu numai că există – o ființă care are o existență reală.
· Dumnezeu este transcendent: Aceasta înseamnă că Dumnezeu este dincolo de noi și de lumea noastră. El este diferit. Uitați-vă la o piatră: Dumnezeu nu este piatra; Dumnezeu este dincolo de ea. Uitați-vă la un om: Dumnezeu nu este om; Dumnezeu este dincolo de el. Cu toate acestea, Dumnezeu nu este atât de „dincolo”, încât să nu aibă nici o relație cu noi și cu lumea noastră.
· Dumnezeu este imanent: Aceasta înseamnă că El este cu noi. Uitați-vă la o piatră: Dumnezeu este prezent. Uitați-vă la un om: Dumnezeu este prezent. Dumnezeu este imanent, aici, pretutindeni, într-un sens cu totul în accord cu transcedența Lui.
· Dumnezeu este omniscient: Aceasta înseamnă că Dumnezeu este atotcunoscător. El este Alfa și Omega(începutul și sfârșitul) și cunoaște începutul și sfârșitul. El este sursa supremă a întregii cunoașteri și a oricărei înteligențe. El este cel ce cunoaște.
· Dumnezeu este suveran: Aceasta este de fapt o ramificație a infinității lui Dumnezeu, dar exprimă mai bine preocuparea Lui de a guverna, de a acorda atenție tuturor acțiunilor din universal Lui. Acest atribut afirmă faptul că nimic nu este dincolo de interesul, controlul și autoritatea absolută ale lui Dumnezeu.
· Dumnezeu este bun: Aceasta este afirmația primordial cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Din ea rezultă toate celelalte. A fi bun înseamnă a fi bun. Dumnezeu este bunătate. Adică, ce este El este bun. Nu există nici un sens în care bunătatea să-L întreacă pe Dumnezeu, sau Dumnezeu să întreacă bunătatea. Așa cum existența este esența naturii Lui, bunătatea este esența caracterului Lui.[12]
Ateul: Foarte frumos ai prezentat caracteristicile lui Dumnezeu, și îmi place că le-ai prezentat foarte succint. Ultima caracteristică a lui Dumnezeu pe care ai afirmat-o este că Dumnezeu este bun. Cum explici bunătatea lui Dumnezeu?
Creștinul: Bunătatea lui Dumnezeu este exprimată în două moduri: prin sfințenie și prin dragoste. Sfințenia subliniază dreptatea Lui absolută, care nu admite nici o umbră de rău. Sfințenia lui Dumnezeu este separarea Lui de tot ce aduce a rău. Dar bunătatea lui Dumnezeu este exprimată de dragoste. Prin urmare, bunătatea lui Dumnezeu înseamnă în primul rând că există un standard absolut de dreptate(care se găsește în caracterul lui Dumnezeu) și în al doilea rând că există speranță pentru omenire(deoarece Dumnezeu este dragoste și nu-Și va abandona creația).[13]
Ateul: Minunat! Pentru că ai spus că Dumnezeu este bun și El este suveran, de ce există rău?
Creștinul: De-a lungul secolelor s-au scris nenumărate cărți în încercarea de a explica originea răului, efectele sale asupra umanității și metodele prin care poate fi îndreptat. Explicațiile, sugestiile și recomandările pentru rezolvarea problemei răului sunt la fel de diverse ca și filozofii și teologii care le-au dat. [14] Cearta este o încercare de a arăta că persoana cealaltă greșește. Nu ar avea nici un sens să încerci să faci acest lucru, dacă cele două părți nu ar avea o oarecare înțelegere cu privire la ce este binele și răul; tot așa nu ar avea sens să spui că un jucător de fotbal a comis fault, dacă nu ar exista o înțelegere oarecare cu privire la regulile jocului de fotbal. Această lege sau regulă despre bine și rău a fost numita mai demult legea naturii. În zilele noastre, când vorbim de „legile naturii”, ne referim de obicei la legi cum sunt gravitația, ereditatea sau legile chimiei. După cum toate corpurile sunt guvernate de legea gravitației și după cum toate organismele sunt guvernate de legi biologice, tot așa creatura numită om își are legea ei – cu deosebirea că un corp [fizic] nu poate allege dacă să asculte sau nu de legea gravitației, în timp ce omul poate allege dacă să asculte sau nu de Legea Naturii Umane.
Ori de câte ori vei găsi un om care spune că el nu crede într-un Bine și Rău real, vei descoperi că-și va retrage afirmația o clipă mai târziu. El poate să-și încalce promisiunea pe care ți-a făcut-o, dar dacă tu încerci să încalci o promisiune pe care i-ai făcut-o, înainte ca să poți spune tu un cuvânt, el va protesta, spunând: „Nu e bine ce faci!”[15] Trebuie să știi că existența răului pare a contrazice caracterizarea biblică a naturii și atributelor lui Dumnezeu[16], așa cum ai spus și tu mai devreme.
Ateul: Exact! Dar de vreme ce există rău și suferință, cum poți afirma că există un Dumnezeu iubitor? Lucrul acesta nu îl pot înțelege. Ai putea sa îmi explicit?
Creștinul: Da! Realitatea suferinței constituie fără îndoială singurul și cel mai mare stimulant al credinței creștine, și a fost în fiecare generație. Felul în care ea este repartizată și măsura în care ea este simțită par să fie cu totul la întâmplare și ca atare inechitabile. Cei care sunt mai sensibili se întreabă dacă suferința poate fi înțeleasă în contextual dreptății și al dragostei lui Dumnezeu.[17] Știu că ești sensibil la aceste lucruri și, prin urmare ești îndreptățit să pui o astfel de întrebare.
Ateul: Înainte ca să îmi răspunzi la întrebare, dă-mi voie să îți spun care este părerea mea cu privire la aceste lucruri.
Creștinul: Desigur!
Ateul: Este imposibil ca „un Dumnezeu iubitor” să fie autorul ororilor ce continuă în fiecare zi, care existau deja la începutul lumii și vor rămâne cât timp va exista viața. Este o poveste inimaginabilă de suferință și moarte, și întrucât povestea aceasta este realitate – ea este de fapt istoria lumii – e evident că nu poate să existe un Dumnezeu iubitor.[18]
Creștinul: Nu poate? Înseamnă oare prezența suferinței neapărat absența lui Dumnezeu? Este acest obstacol în calea credinței cu adevărat insurmontabil? Pentru a crede cu toată inima într-un Dumnezeu atotputernic și iubitor, trebuie să mușamalizez realitatea răului și a durerii din jurul meu?[19]
Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să știm mai întâi ce este răul. Trebuie să îți spun că există multe întrebări care așteaptă răspuns. Răspunsurile pot fi adesea superficiale și greșite dacă nu pricepem pe deplin profunzimea întrebării. Lucrul acesta este valabil atât pentru cel care pune întrebarea, cât și pentru cel care răspunde. Așa cum spune Peter Kreeft: „Nu este nimic mai lipsit de sens decât a răspunde la o întrebare neanalizată sau neînțeleasă pe deplin. Suntem prea pripiți când punem întrebări și, de aceea, prea superficiali în aprecierea răspunsurilor.”[20] Nimeni nu poate face afirmații asolute pornind de la propriile sale sentimente într-o anumită problemă. Acesta este și motivul pentru care autorii atei, care scriu din interiorul punctului de vedere naturalist(presupunerea naturalismului este că natura este tot ce există) recunosc că judecata morală nu este rațională fără Dumnezeu.[21] Pentru a fi foarte concis aș conclude toate aceste lucruri la cele 3 mari adevăruri:
· Când afirmi că există rău, trebuie să presupui că există și bine.
· Când afirmi că există bine, trebuie să presupui că există și o lefe morală pe baza căreia să distingi între bine și rău. Trebuie să existe un standard în funcție de care să determini ce este bine și ce este rău.
· Când afirmi o lege morală, trebuie să postulezi și un dătător al legii morale – adică sursa legii morale.[22]
Ateul: De ce este necesar un dătător al legii morale ca să pot recunoaște binele și răul?
Creștinul: Din simplul motiv că un enunț nu poate să rămână o abstracție. Persoana care emite judecăți morale își asumă o valoare intrinsecă și transferă această valoare intrinsecă în viața altuia, considerând în felul acesta că viața merită protejată. Valoarea transcedentală trebuie să vină de la o persoană ce are valoare transcedentală. Dar într-o lume în care există doar materie nu poate să existe valoare intrinsecă. Dă-mi voie să exprim aceasta într-o formă puțin filozofică:
· Valorile morale obiective există doar dacă există Dumnezeu.
· Valorile morale există.
· De aceea, Dumezeu există.[23]
Tocmai de aceea trebuie să fim de acord cu concluzia că nimic nu poate să fie bun prin prescripție intrinsecă decât dacă există un Dumnezeu care a creat universul în felul acesta.[24]
Ateul: Dacă susții aceste lucruri și dacă ele sunt adevărate, de ce nu curmă Dumnezeu răul?
Creștinul: Aceste lucruri pe care le susțin sunt adevărate, și sper să îți dai și tu seama de acest lucru. De ce nu curmă Dumnezeu răul? Dacă Dumnezeu trebuie să permită răul potențial și actualizat, oare de ce nu-l oprește după ce a fost actualizat? (Aceasta este de fapt intrebarea ta) Pentru că libertatea ne permite să respingem dragostea lui Dumnezeu, să abuzăm și să respingem oamenii. Deci, nu Dumnezeu actualizează răul potențial – noi o facem când Îi respingem dragostea. Puterea maximă latentă de rău se află în capacitatea noastră de a respinge dragostea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar opri răul, ar trebui să anuleze și această capacitate – voința noastră liberă. Însă anularea voinței libere ar însemna imposibilitatea de a experimenta cel mai mare bine, dragostea Lui. Ar fi cel mai mare rău ca Dumnezeu să ne anuleze capacitatea de a experimenta cel mai mare bine. Întrebarea prin care aș răspunde întrebării tale este: „Chiar dorim ca Dumnezeu să elimine voința liberă?” Pentru a înțelege dimensiunea practică a unei asemenea cereri, te invit să ne imaginăm următorul scenariu: Să spunem că te hotărăști să începi să fumezi. Însă, pentru că Dumnezeu știe că e mai bine să nu fumezi, nu te lasă să fumezi. De fiecare dată când îți aprinzi o țigară, Dumnezeu face ca din ea să iasă balonașe de săpun așa încât în loc să ți se umple casa de fum, se umple de balonașe de săpun. Sau poate ești vitezoman. Știind că obișnuiești să depășești limita de viteză, Dumnezeu face în așa fel încât întotdeauna când depășești viteza legală ești prins și amendat, așa că până la urmă ești pus în fața alegerii de a-ți pierde permisul sau de a respecta limita de viteză. Sau poate că-ți place să bei din când în când o bere, două, trei... Însă, fiindcă Dumnezeu știe că nu reziști la băutură, se decide să-ți transforme berea pe care te pregătești să o savurezi în lapte. Prin exemplele acestea am încercat să îți arăt că aproape fiecare dintre noi, dacă nu chiar toți, suntem deranjați de răul generat de alegerile libere ale altora, dar nu și de răul generat de propriile noastre alegeri libere. Când ne plângem de răul cauzat de voința liberă, oare nu spunem de fapt că Dumnezeu ar trebui să anuleze voința liberă a altora, lăsându-ne numai pe noi să alegem liber?[25]
Ateul: Care este scopul răului și al suferinței?
Creștinul: Una este să vorbești despre durere când nu o ai, și cu totul alta e să vorbești de durere când o simți. Recunoaștem astfel că explicațiile mele cu privire la scopurile pe care le poate avea răul și suferința în viața cuiva sunt incomplete. Știm însă câteva dintre scopurile bune ale răului și ale suferinței.[26]
Ateul: Există scopuri bune pentru răul din lumea aceasta și suferință?
Creștinul: Da, există. Dar înainte de a enumera câteva dintre acestea, vreau să răspundem obiecției că a nu cunoaște scopul răului și al durerii implică faptul că Dumnezeu nu are nici un scop pentru suferința umană.
Faptul că nu cunoaștem toate scopurile bune pe care le are Dumnezeu cu durerea și suferința nu înseamnă că ele nu există. Dacă noi nu știm, nu înseamnă că Dumnezeu(o Ființă infinită) nu știe. Singura concluzie logică la care putem ajunge este că, dacă Dumnezeu e bun și omniscient, El trebuie să cunoască scopurile bune ale oricărei dureri și suferințe din lume. Din acest argument nu rezultă că răul e dovada imperfecțiunii sau limitării lui Dumnezeu, ci doar că noi suntem imperfecți și limitați. Chiar dacă nu știm toate scopurile lui Dumnezeu cu răul și suferința, știm cel puțin câteva dintre ele. Suferința fizică e necesară într-o oarecare măsură pentru dezvoltarea caracterului. De exemplu, solidaritatea nu poate fi experimentată fără suferință și nici răbdarea fără necazuri. Curajul nu se formează în absența fricii, iar rezistența vine doar în urma greutăților. Pe scurt, unele virtuți ar lipsi cu desăvârșire , dacă nu ar exista răul fizic.[27] Formarea caracterului se realizează doar prin suferință. Caracterul nu se poate dezvolta în liniște și pace. Doar prin grutăți și suferințe poate fi întărit sufletul, limpezită vederea, insuflată ambiția și atins succesul. Despre necesitatea durerii fizice, o să încerc să enumăr câteva avantaje:
· Durerea fizică e necesară pentru a-i învăța pe oameni că anumite comportamente sunt greșite și au consecințe fizice sau morale.
· Durerea este necesară pentru a ne avertiza de un pericol mai mare și iminent.
· Pentru ca durerea să-și atingă scopul de a semnala cuiva primejdia, trebuie să aibă o anumită intensitate și să fie în afara controlului persoanei respective.
· Durerea este necesară pentru a evita o suferință și mai mare.
· Durerea poate fi folosită de Dumnezeu pentru a ne avertiza moral.[28]
Ateul: ai putea să spui pe scurt ultime gânduri cu privire la rolul suferinței?
Creștinul: Da. Dumnezeu ne șoptește prin plăceri, ne vorește prin conștiință și strigă la noi prin dureri. Durerea e megafonul cu care El trezește o lume surdă [din punct de vedere moral]… Până când omul rău nu simte el însuși răul sub forma durerii, el trăiește învăluit în iluzie… Fără îndoială că durerea, ca megafon al lui Dumnezeu, este un instrument teribil care poate duce la răzvrătire finală și definitivă. Ea reprezintă însă singura șansă de schimbare a celui rău. Ea îndepărtează vălul și înfige steagul adevărului în fortăreața sufletului răzvrătit.
Ateul: Niciodată nu am văzut lucrurile astfel. Și cred cu certitudine că aceste lucruri nu le-ai spus doar pentru a mă impresiona pe mine, ci chiar ești convins de adevărul lor. Am fost răzvrătit și mânios pe Dumnezeu pentru că mi-a luat cele două ființe dragi mie, pe care le iubeam cel mai mult(părinții mei) pe când aveam vârsta de 15 ani. Tocmai când îmi făceam planuri mari pentru viitor s-a întâmplat acea nenorocire. Și de atunci am hotărât să atac și să batjocoresc veral fiecare persoană care își spune creștin. Prin urmare, așa am făcut rău multor oameni. Nu am văzut lucrurile niciodată în felul acesta. Îmi pare rău că am gândit astfel despre Dumnezeu. Abia acum realizez scopul accidentului părinților mei…
3. Concluzii
Am început acest dialog cu un personaj care se considera ateu. Tocmai de aceea, pentru a ajunge la miezul problemei: Dacă există un Dumnezeu bun, de ce îngăduie atâta rău și suferință în lume?, a trebuit să luăm lucrurile de la zero. De aceea, în începutul dialogului nostru, am avut anumite întrebări și răspunsuri cu privire la Dumnezeu, la cine este Dumnezeu, cu privire la caracteristici/attribute ale lui Dumnezeu. După ce am clarificat aceste lucruri, am putut dezbate problema care îl frământa pe acest personaj. Până nu știm cine este Dumnezeu, nu putem vorbi despre deloc despre EL. Nădăjduiesc ca lucrarea de față să fie de un real folos tuturor acelora care se confruntă cu această problemă.
[1] John Blanchard, Întrebări esențiale (Edit. Evanghelical Press, 1991), p. 3.
[2] Ravi Zacharias, Strigătele inimii (Oradea: Edit. Cartea Creștină, 2009), p. 19.
[3] http://www.atei.ro/Text/ca_GY.html, accesat la data de 25.11.2010.
[4] Werner Gitt, Întrebări mereu puse (Bielefeld: Edit. Christliche Literatur-Verreitung, 1993), p. 16.
[5] Kay Arthur, Dumnezeule, Exiști? (S.U.A.: Precept Ministries, 1994), p. 5.
[6] Ibid, pp. 16-17.
[7] Ibid, p. 18.
[8] Josh McDowell & Don Stewart, Răspunsuri la întrebările dificile ale scepticilor cu privire la credința creștină (Cluj-Napoca: Edit. Aqua Forte, 1998), p. 25.
[9]Philip Yancey, În căutarea Dumnezeului nevăzut (Timișoara: Edit. Noua Speranță, 2005), p. 117.
[10] Ibid.
[11] A. W. Tozer, The Knowledge of the Holy (Lincoln, Nebr. Back to the Bible, 1971), p. 111.
[12] James W. Sire, Universul de lângă noi (Oradea: Edit. Cartea Creștină, 2005), pp. 26-29.
[13] Ibid, p. 29.
[14] Norman Geisler & Peter Bocchino, Temelii de neclintit (Timișoara: Edit. Impact Media, 2005), p. 231.
[15] C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe (Societatea Misionară Română, 1991), pp. 3-5.
[16] Norman Geisler..., p. 231.
[17] John R. Stott, Crucea lui Cristos (Societatea Misionară Română, 1992), p. 307.
[18] Charles Templeton, Farewell to God (Toronto: Edit. McClelland & Stewart, 1996), p. 3.
[19] Lee Strobel, Pledoarie pentru Credința Creștină (Oradea: Edit. Cartea Creștină, 2005), p. 33.
[20] Peter Kreeft, Making Sense Out of Suffering (Ann Arbor, Mich.: Servant, 1986), p. 27.
[21] Ravi Zacharias, Sfârșitul rațiunii (Oradea: Edit. Cartea Creștină, 2010), pp. 50-51.
[22] Ibid, p. 53.
[23] Ibid, pp. 53-54.
[24] Ibid.
[25] Norman Geisler & Peter Bocchino, Temelii... , pp. 239-240.
[26] Ibid, p. 241.
[27] Norman Geisler, Philosophy of Religion (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1974), p. 389.
[28] Norman Geisler & Peter Bocchino, Temelii... , pp. 242-243.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu